|
|
Sanscrita si romana.
Sanscrita (in traducere “rafinata” sau “sacra”) este o limba de origine indo-ariana.
Etimologic, verbul sanskrta – poate fi tradus ca “a pune împreună bine sau complet format, rafinat, foarte elaborat”. Scrisul sanskritic a evoluat din vechiul script Brahami care a produs un numar de derivate. Primul ar fi Devanagari, etimologic este combinatia dintre cuvintele “deva” (zeitate) si “nagari” implicand o traducere aproximativa scris evoluat (urban) pentru necesitatile religioase (zeitate).
Cu 4.000 de ani în urmă cuvintele „valac” şi „dac”,se remarca ca aparţinînd naţiunii române. Se remarcă faptul că alături de zeitatea „Valac-Hilya” este la mare preţ în mitologia vedică zeul „Daksa”, considerat un zeu creator „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”. Sub denumirea de Valac erau acei nobili Arya, care au devenit clasa conducatoare în estul Indiei.
Din cele 4000 de cuvinte ce alcătuiesc în totalitate fondul colocvial ancestral rumăn, peste 2000 de factură latino-germano-savă le găsim în dicţionarul English to Pungiabi de pe teritoriul Indiei, invadat de europenii arieni autorii Vedelor, după lucrarea din 1950, a lui Javarhalal Nehru, renumitul oficial indian, la care putem remarca cuvintele româneşti NEGRU şi HALAL în însăşi numele său. Şi atunci de ce domnilor oficali susţineţi minciuna că RUMÂNA se trage din latina ROMEI.
,,În textul ei englez, Romanian, the first language of Europe, conţine în plus, un tabel de peste 1000 de cuvinte româneşti, scrise în sanscrită şi 300 de nume de localităţi româneşti, cu înţeles în greaca doriană.
Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de cuvinte primare, din care derivă alte 1500 înţelese numai de către ei, precum, târr, poc, hurduc, a târâi, a pocni, a hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul morfemelor româneşti.
Chiar şi începuturile civilizaţiei umane au implicat un limbaj adecvat.
După “Civilizaţiile Europei vechi”, Ed.Meridiane, Buc., 1978, de Guido A.Mansuelli, un autor francez, pe timpul ultimei glaciaţiuni, Wűrm, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria Carpaţilor.
Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi(vestul Italiei), au dispărut, fără urme, acum aproximativ 11.000 de ani.
Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că apare logic ca şi limba din Carpaţi să fi urmat aceeaşi cale.
Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât neamul românesc, până acum 3900 de ani, când se spune că au “venit” grecii, astfel că e firesc ca “româna primară” să fie prima limbă a Europei.
Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii.
Aici este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, “o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată până în Pirinei, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că a plecat de la est spre vest şi nu invers.
Onomatopeia “genuină”, păstrată numai în limba rumână, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit limbajul morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, indiferent de etimoanele presupuse.
Morfemele stem româneşti compun sonor noţiunile europene.
Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de străini, cu mici deformări sonore.
Cuvintele româneşti sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din “România”.
La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre “români”, pentru că “România” este un mare centru de antropogeneză europeană, după glaciaţiunea Wűrm.
Româna dă impresia unei limbi “de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita.
Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE.
O simplă schimbare a lui P în C duce, de la NOAPTE, la sanscritul “NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, NAIT în engleză, NUI în franceză, nişte copii sonore, în care nu se mai poate deduce nici un fel de explicaţie, pentru noţiunea de noapte, ce metaforic poate fi “o NOUĂ ru-PTU-ră” a unei zile (NOA-PTE).
NOA şi PTE sunt morfeme cu înţeles, morfeme stem, rădăcini de cuvânt: NOA derivând din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul RUPTURĂ.
NOU este NAI, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, “NIU” în engleză, “NUVEL”, în franceză.
Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar ruşii de unde au învaţat NOVAIA (nou)?
NOU este acreditat ca etimon latin.
El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel putin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie.
Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii Daco-Getice, recunoscute , ca atare, de către istorici, iar Daco-Geţii sunt strămoşi oficiali ai românilor.
Ru-PTU-ră e RUPTURE, în franceză, RUMPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RUHNUTI, în rusă, BROKEN, în engleză şi germană.
A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa, de către paşoptiştii români, pentru a compune cuvântul NOA-PTE.
În română există morfemul stem N* = “înnoire” = NA-şte-re, în-NOI-re, NOU.
În română există morfemul stem PT* = apropiere – înepărtare = pie-PTĂ-na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.
Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizatiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am învăţat APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturi, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, făcute de ei, dar absente în româna colocvială.
Aspectul contravine unei logici elementare.
LATINA ROMÂNILOR ESTE MAI VECHE DECÂT ROMA ÎNSĂŞI.
Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinul CENTUM, ca şi românescul SOARE, înainte de latinescul SOLE.
Schimbarea lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul “primar” “NACTA”, dar şi de la românescul APA la latinescul “ACUA”, de la PATRU la CETÂRE rusesc ori “CATRO” latin.
Românii nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică pictată, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în “România”.
Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca Romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică.
Român este acela care işi are originea în România şi vorbeşte româna, ca limbă maternă, indiferent sub ce nume este cunoscut.
Plecând de la “amănunte” de genul acestora, împreună cu studiul lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, se poate înţelege de ce Româna a fost prima limbă a Europei Vechi, adică, Romanian,the first language of Europe.
ROMÂNA, LIMBA VECHII EUROPE, ne arată că românii şi-au construit singuri cuvintele, după un sistem propriu extrem de ingenios.
http://anatolbasarab.ro/limba-sanscrita ... si-romana/
_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”
|
|
