phoenix
Numele forumului cat si aceasta descriere pot fi modificate accesind meniul ADMIN -&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt; OPTIUNI

Nou pe simpatie:
Nicole23

Femeie
25 ani
Bucuresti
cauta Barbat
28 - 65 ani

phoenix Inregistrare Login PozeNu sunteti logat. Lista Forumurilor Pe Tematici

phoenix / Istorie /

Istoria Romaniei (documentar video)

Pagini: 1 2

Moderat de Beauceant

#26

ionucmora
Full member
Postari: 200

DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

IOAN AUREL POP (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj, este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj).
În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a românilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie “periculoasă” pentru regimul austro-ungar. Românii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească cu Moldova.

Documentul se numeşte „Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf: “De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]“.

Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei “Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi:
„Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547
În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446
-1451), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu: „Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovarad in, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547”.

Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe care îl reproducem în românește mai jos: „Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într’o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci (Serbia, azi) în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară.

Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială (aceasta), deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locuri lejoase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană.

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși”
Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului).
Nobilii maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui.
Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s’ar forța nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova.
Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii –„nu vor fi puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor.
Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s’ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici. Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s’o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.
De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei. Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc.
Partea tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine, „spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice.
Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să’i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să’i „unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.
Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul oștilor ungare destinate combaterii tătarilor.
Unul dintre aceștia, provenit dintr’o familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s’a chemat Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii l’au primit și l’au numit, după tradiție, voievod. Între timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342 o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție.
Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de cnezi de’ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de rege drept „infidel notoriu”, și’a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească.
Unii vor spune (au și spus’o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au „inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a continuat. Remarca este falsă dintr’un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani. Astfel, cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s’a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata).
Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta. „Lățirea” aceasta dădea naștere „celei de’a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor…
Aici aveți textul integral: http://www.scribd.com/doc/244577093/Mar ... te-la-1547

Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, domeniul specializarii sale este: Istorie medievală, instituții medievale, paleografie latină. Din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj. Între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române. Citiți mai mult despre Ioan Aurel Pop: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop

http://www.expunere.com/documentul-care ... -1547.html

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#27

ionucmora
Full member
Postari: 200

O nouă premieră arheologică este semnalată în Munții Apuseni, mai exact în peștera Ciuc Izbuc, unde s-au conservat urme de pași cu o vechime de 36.500 de ani, aparținându-i omului preistoric…

Urmele de pași, în număr de 500, au fost descoperite de către speologi încă din anul 1965, în acea vreme fiind evaluate ca având o vechime de 10.000-15.000 de ani. Între timp, folosind noile tehnici de datare cu carbon, s-a stabilit că au o vechime de 36.500 de ani; din vremea celui mai vechi craniu de homo sapiens din Europa, așa numitul Ion din Anina, descoperit tot în România.

pestera ciuc izbuc

Din păcate, astăzi, nu au mai rămas intacte decât câteva zeci de urme, lăsate de 6-7 oameni preistorici maturi și un copil de 2 ani. După evaluarea specialiștilor, cel mai înalt Homo Sapiens din grupul care a lăsat urmele, pare să fi avut peste 2 metri înălțime...

În acest context, trebuie menționat că România mai deține un record al unor urme de pași, de data aceasta mondial: cele mai vechi și mai bine conservate urme de Om de Neaderthal, cu o vechime de 62.000 de ani, au fost descoperite tot în Munții Apuseni, în Peștera Vârtop.

Alături de picturile rupestre din Peștera Coliboaia, vechi de peste 35.000 de ani, celelalte descoperiri menționate mai sus fac din peșterile României adevărate comori arheologice, cu o serie de premiere la nivel european sau mondial.

Daniel Roxin
http://www.cunoastelumea.ro/urme-umane- ... n-apuseni/

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#28

ionucmora
Full member
Postari: 200

Viata lui Vlad Tepes mai putin cunoscuta

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#29

ionucmora
Full member
Postari: 200

Fabuloasa Istorie Straveche din Carpati

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#30

MadMax
Full member
Postari: 371

Mulțumesc ! ionucmora

_______________________________________
regards
MadMax

#31

ionucmora
Full member
Postari: 200

Ioan Voda cel Cumplit

Cei mai mulţi dintre noi au auzit de Ioan Vodă cel Cumplit din povestirea lui Dumitru Almaş. Era cel pe care îl rupseseră caii în patru. Cronicarii vremii sale nu au prea multe cuvinte de laudă la adresa lui: era un mercenar egoist, violent, care căsăpea boierii şi preoţii prin fel şi fel de torturi. B.P. Hasdeu este cel care, pe la 1865, îl va transforma într-un erou şi un vizionar, căutând să-I găsească un precedent lui Cuza care tocmai împroprietărise tăranii şi secularizase averile mănăstireşti. În anii ’50 apoi, comuniştii exploatează, pe lângă imaginea sa de apărător al ţărănimii, şi prietenia acestuia cu cazacii, precursorii sovietelor…în afară de aceste câteva utilizări ideologizate ale personajului, nu ştim prea multe despre el pentru că este foarte eclipsat de nume mai rezonante de domnitori.

Personajul este însă unul fascinant, poate unic în istoria românească. Manualele de istorie îi dedică rânduri puţine, amintind cu precădere de modul mişelesc în care a fost ucis de turcii care juraseră că îl vor prezenta viu în faţa sultanului Selim, de trădarea pârcălabului de Hotin, Ieremia Golia, sau de faptul că l-a ars de viu pe vlădica Gheorghe, acuzat de sodomie. Domnia sa, scurtă ce-i drept, a avut o semnificaţie mult mai mare în istoria Moldovei.

Ioan al III-lea, Ioan Armeanul, Ioan Vodă cel Viteaz sau Ioan Vodă cel Cumplit (1521-1574), cunoscut astfel din pricina politicii de creştere a autoritaţii domneşti, a domnit din februarie 1572 până în iunie 1574. Este secolul al XVI-lea, o perioadă de tensiuni şi fierbere în Europa, când Spania ajunge la apogeu. Anglia îşi definitivează noua orientare constituţională, Franţa se vede aproape condusă de hughenoţi, iar peste pustietatea din est domneşte Ivan cel Groaznic. În Imperiul Otoman conduce sultanul Selim cel Beţiv, un vicios notoriu, dar sub care forţa militară turcească domină în continuare peisajul. În micul voievodat românesc apare un personaj interesant, care în scurta sa domnie face lucruri remarcabile.

Schimbă capitala de la Suceva la Iaşi, ia măsuri în favoarea oamenilor de rând, bate monede de aramă care cresc avuţia ţării, reglementează contribuţiile fiscale. Ura boierimii şi clerului faţă de el nu îl împiedică să rămână fidel principiilor sale. Să vedem mai întâi cum ajunge el pe tronul Moldovei. După moartea lui Stefan cel Mare tronul îl ocupă Bogdan cel Chior, urmat de Stefan cel Tânăr sau Stefăniţă Vodă, care nu are urmaşi legitimi. Vine la tron Petru Rareş, copilul din flori al lui Stefan. După o domnie rămasă mai ales în memoria literară, cea a lui Alexandru Lăpuşneanul, apare în scenă un alt vlăstar al lui Stefan cel Mare, fiul nelegitim al lui Stefăniţă Vodă, adică Ioan Armeanul. Mama sa aparţinea familiei armeneşti Serpega. Poporul îl numeşte Armeanul pentru că aveau obiceiul să denumească domnitorii bastarzi după numele mamei. După 40 de ani trăiţi prin străinătate şi în anonimat, Ioan se remarcă într-un context aparte. Plecând din regatul polon, se refugiază în Crimeea, la curtea hanului tătar Mehmet Kalga, pe care îl cucereşte prin firea bătăioasă, prin forta fizică, vitejia, neînduplecarea sa care îi determină pe cronicari să-l descrie ca pe un personaj cu un caracter puternic, dintr-o bucată.

Îl însoţeşte pe hanul tătar într-o campanie pe Volga împotriva armatelor ruseşti, în 1561, unde se luptă atât de aprig încât scoate strigăte de admiraţie din partea tătarilor care sunt uimiţi de forţa sa incredibilă şi de capacitatea sa strategică. Hanul îl simpatizează atât de mult încât îi trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund August, în care îl roagă să-l favorizeze pe Ioan. Ura boierilor faţă de Bogdan Lăpuşneanul lucrează şi ea în favoarea viitorului domn. Stârnind şi simpatia împăratului Germaniei şi regilor ungariei, Ioan izbuteşte să pună mâna pe tronul Moldovei.

Cu această ocazie trece şi la ortodoxism, pentru că iniţial fusese botezat în rit armenesc, apoi trece la lutheranism pentru a primi sprijinul unor mai-mari polonezi, ajungând musulman când se refugiază în Imperiul Otoman. Scurta sa domnie de doar doi ani este însă foarte densă, domnitorul luând mai multe măsuri menite să consolideze voievodatul şi poziţia principelui. Abilităţile sale politice le confirmă recâştigarea pentru Moldova a cetăţii Hotinului, una dintre cele mai puternice fortificaţii la acea dată.

O măsură cu totul extraordinară o reprezintă aplicarea controlului personal al actelor emise de cancelaria domnească, domnitorul cunoscând limbile turcă, greacă, polonă şi armeană. Ioan Vodă este totodată primul care decide mutarea capitalei de la Suceava la Iaşi. Suceava nu mai beneficia de o apărare adecvată, după ce Alexandru Lăpuşneanul a demantelat-o la ordinul otomanilor. Iaşiul avea o poziţie strategică mai bună, fiind şi mai aproape de aliaţii voievodiului, cazacii zaporojeni. Pentru a salva visteria statului, Ioan reorganizează sistemul monetar, ordonând ca monedele să fie bătute de acum din aramă. Bănuţii de aramă reprezintă primele monede inscripţionate în limba română. Inscripţia era “ţeara Moldovei”. Aceste monede vor stimula comerţul şi vor contribui la o creştere economică semnificativă, care îi va permite domnitorului să înzestreze armata la un nivel extrem de ridicat.

Studiind arta militară a turcilor, tătarilor, polonezilor şi germanilor, Ioan le învaţă punctele tari şi punctele slabe. Geniul său militar se întrevede în momentul în care anticipează importanţa artileriei pe câmpul de luptă. Într-un spirit cu adevărat vizionar, Ioan Vodă formează cea mai însemnată artilerie a timpului. Într-o epocă în care marile state dispun de 30-40 de tunuri, Ioan ajunge la impresionantul număr de 200, cele mai multe realizate chiar în Moldova, după schiţe aprobate de voievod. Tunurile moldoveneşti erau mai uşoare, mai mici şi mai manevrabile, necesitând doar atelaje de câte doi cai. Totodată, domnitorul ordonă şi consturcţia unor ateliere de fabricat pulbere. Nici armata nu se prezenta rău. Alcătuită din răzeşi şi boieri mici şi având în spate o bogată experienţă a luptelor cu turcii, beneficia de tactică şi mobilitate. Răzeşii se bazau foarte mult pe straşnicele ghioage, din lemn de esenţă tare şi ghintuite la capăt, care zdrobeau uşor armura şi coiful inamicului.

Altă armă importantă era paloşul moldovenesc, care semăna mai mult cu un iatagan. Infanteriştii se foloseau şi de cetele de săteni înarmaţi cu coase, iar caii moldavi se remarcau prin iuţeală şi rezistenţă. Despre spiritul de luptă uimitor al ostaşilor moldoveni vorbesc cronicari străini precum Graziani, Reichersdorf sau Bielski. În această vreme Ioan Vodă cel Viteaz mai dispune de un ajutor de nădejde: cazacii, refugiaţi din Rusia, Polonia, Kulmukya sau Cerchezia, care nu îi sufereau nici pe turcii musulmani, nici pe polonezii catolici. Conduşi de câte un ataman, porneau jafuri în care dovedeau o cruzime nemaipomenită, drept pentru care turcii i-au botezat Cozaq (nebuni liberi). Ioan angajează 12 sotnii căzăceşti pentru a lupta de partea sa, atamanii Pokotilo şi Swiercewski rămânându-i fideli domnitorului până în ultima clipă.

Boierii l-au urât din tot sufletul pe domnitor. Şi sentimentul era reciproc. Ioan nutreşte convingerea că boierii şi clericii sunt responsabili de starea precară a ţării, pentru că îi exploatează pe ţărani şi pentru că ţes numai comploturi. Răzeşii erau fundamentul armatei, prin urmare cu cât erau mai bine hrăniţi, cu atât aveau performante mai bune ca soldaţi. Luând taxă de la ei doar o zecime din cât le luau boierii, reuşeşte să umple visteria şi să devină un erou în ochii poporului. În schimb aplică pedepse crunte mai-marilor, arzându-i sau îngropându-i de vii. Ba mai mult, Ioan Vodă cel Cumplit face o mişcare politică îndrăzneaţă, menită să învrăjbească bogaţii şi să-i ţină numai într-un scandal: dăruieşte unele moşii mănăstirilor şi unele domenii mănăstireşti boierilor. Nu este de mirare că boierimea complota împotriva voievodului, până şi în cele mai îndepărtate cancelarii vorbindu-se despre mazilire sau asasinat.

Turcii pe de altă parte, văzând că ţara prosperă, dublează tributul, o măsură pe care Ioan o respinge categoric şi se pregăteşte de marea înfruntare. O ameninţare poate chiar mai mare venea din partea doamnei Chiajna, care plătise porţii o sumă importnată în avans pentru a cumpăra tronul pentru fiul său, Petru Schiopul. În primăvara lui 1574, acesta şi Alexandru al II-lea Mircea, fratele său, pătrund în Moldova pentru a ocupa tronul. Cu neînduplecarea caracteristică, Ioan cuvântează în faţa divanului boieresc şi le cere participanţilor să se ridice la luptă. Luptător feroce şi tactician abil, Ioan obţine o primă mare victorie la Jilişte, aproape de Râmnicu sărat, unde armata de moldoveni şi de cazaci, nu foarte numeroasă, o decimează pe cea de turci, valahi şi secui. Petru Schiopul abia scapă, retrăgându-se la Brăila. La Târgovişte voievodul îl înscăunează pe Vintilă Vodă, care este un fel de vicerege, unind practic Moldova cu Tara Românească. O unire care nu a durat mai mult de patru zile.

Bravul voievod se îndreaptă apoi spre Brăila, pe care o asediază, spre disperarea turcilor care îi trimit o solie cu mesajul simbolic de zece gloanţe, zece săgeţi şi zece ghiulele, o ironie pe care domnitorul nu o tolerează şi îi răstigneşte pe trimişi în faţa cetăţii. În cele din urmă izbuteşte să se înstăpânească asupra Brăilei, nemilosul lider transformând cetatea într-o baie de sânge. Incurajat de acest mare succes, Ioan Armeanul se îndreaptă acum vertiginos spre Cetatea Albă (Akkerman) şi Chilia. La Lăpuşna se războieşte teribil cu turcii şi tătarii, într-un nou exemplu de strategie militară spontană. Ioan masacrează şi pustieşte cele două cetăţi ale lui Stefan cel Mare. Trei corpuri de armată turceşti cad sub paloşul moldav la Tighina şi Cetatea Albă. Mărturiile vorbesc despre forţa colosală a domnitorului, un veritabil Hercule, care în lupta de la Roşcani smulge singur un tun împotmolit în noroi şi trage cu el în turci. Se mai spune că pentru a-şi mai destinde oştenii obosiţi, vodă mai făcea câte o demonstraţie frângând în mâini potcoave de cai.

Victoriile lui Ioan îi aduc la capătul răbdării pe turci, care decid că trebuie să ia măsuri mai radicale pentru a scăpa de domnitorul care nu ştie să cedeze. Aşadar, se adună o oaste uriaşă de turci, tătari şi munteni, în jur de 200.000 de oameni, care pornesc spre Dunăre cu gândul să scape de viteazul domn o dată pentru totdeauna. Se mai pregăteşte de atac şi o oaste de tătari. Uşor neîncrezător, Ioan, după ce îl pune să jure pe cruce că nu va trăda, îl trimite pe Ieremia Golia să-i înfrunte pe turci. Presimţirea armeanului se adevereşte însă, pârcălabul trădându-l pentru 30 de pungi cu galbeni şi unindu-se cu turcii la Iezerul Cahului. Oastea moldo-cazacă este copleşită, retrăgându-se în satul Roşcani.

Turcii atacă în valuri succesive, iar moldovenii se străduiesc să respingă ienicerii, rezistând eroic. Turcii asaltează mereu, dar Ioan luptă cu aceeaşi ferocitate. Lovitura fatală o dă însă natura, epntru că un potop distruge pulberea de tun, iar apoi trei zile de caniculă extenuează soldaţii care până atunci s-au repezit înfuriaţi cu paloşurile în duşmani. Rămas cu 7000 de oşteni, Ioan Vodă cel Cumplit se sacrifică pentru ei, acceptând să se predea. El impune însă trei condiţii: oştenii să fie cruţaţi, cazacii să fie lăsaţi să se întoarcă acasă şi el să fie trimis viu lui Selim. Şi Ahmed Paşa, şi Petru Schiopul se jură că vor respecta cerinţele. În cortul turcilor, mândru, Ioan declară ferm că nu va vorbi decât cu sultanul. Atunci Cigalazade, un italian turcit, săvârşeşte teribila faptă: îl înjunghie în inimă pe domnitor, aperând probabil la vreo recompensă. Ce urmează este un spectacol crunt: ienicerii îi taie capul şi îi leagă trupul de patru cămile, care biciuite îl sfâşie în bucăţi. Ienicerii se reped spre rămăşiţele voievodului, ca să le folosească drept talismane pentru a căpăta forţă. Văzând acestea, moldovenii dezarmaţi şi cazacii din suită se aruncă asupra turcilor, pierind cu toţii, mai puţin 12 zaporojeni lăsaţi în viaţă pentru că îi impresionează peste măsură pe otomani.

Astfel se sfârşeşte episodul voievodului de cremene, unul dintre cele mai interesante personaje ale evului mediu românesc. Fratele lui, Nicoară Potcoavă, va ajunge ataman al cazacilor zaporojeni, şi pentru puţin timp pe tronul Moldovei. Cu realizări remarcabile în fulgerătoarea sa domnie, Ioan Vodă cel Cumplit ne-a lăsat un exemplu de bravură şi o poveste interesantă pe care nu ar trebui să o dăm uitării…
Despre războiul din 1574, cronicarul Leonard Gorecki:

„Descrierea resbelului ce a purtat Iuon, Domnul Moldaviei (Palatini Valachiae în text), cu Selim II, Împăratul turcilor, la început cu mare succes, iar în urmă, trădat de Ieremia Cernăuțianul, moldovian (Valacho), fu omorât de turci în contra credinței date și întărite prin jurământ. De Leonard Goreciu, nobil polon.

Voind a descrie resbelul ce a purtat Ion, Domnul Moldaviei, cu Selim împăratul turcilor, cu atât de mare succes la început: găsii de cuviință ca să arăt în scurt, pozițiunea țării, începutul și creșterea națiunei, feracitatea pământului, datinele și alte asemenea, scoase din a doua decadă a istoriei polonilor, care o am prelucrată, în douăzeci de cărți, până la moartea lui Sigismund I, regele Poloniei. Țara Românească (Valachia), care odinioară se chema Mysia și Dacia, la răsărit se mărginește cu Marea Neagră, la Miazăzi cu Istrul, la Apus cu Transilvania, la miazănoapte cu Rusia sau rutenii. Toată regiunea aceasta se împarte în două: Țara Muntenească (Valachiam Transalpinam) și Moldavia (Moldauiam). Țara Muntenească se mărginește la Răsărit cu un lac pescos care se formează din apele Prutului, într-o mare întindere, iar Prutul se varsă în Dunăre; la Miazăzi se mărginește cu Dunărea; la Apus, atinge marginile Transilvaniei, la Severin, unde se văd încă cu mirare cei 34 pilaștri ai podului lui Traian, pre care Dunărea nu-i acoperă cu totul; la Miazănoapte se termină cu Hoina (Putna?), râu neînsemnat [...]

Avea Cernăuțianul 13.000 călăreți viteji, foarte bine înarmați. Deci, îndată ce se dete semnalul de resbel, și turcii, așezați în cea mai bună ordine de bătaie, sta gata de luptă, trădătorul Cernăuțianul, el cel dintâi, a purces asupra turcilor. Dar de abia se apropia de inamic, și în loc să înceapă bătaia, el, așa precum era înțeles cu turcii, a poruncit stegariului de a lăsat steagul în gios, și și-au luat pălăriile cu toții, ridicându-le în sus în sulițe și în săbii, și plecând capetele la turci. Văzând turcii această închinare de bună voie, și-aruncă sulițele în sus, poftindu-i să treacă la sine. Iar oastea lui Iuon Vodă, înspăimântată de această faptă a Cernăuțianului, se retrase, alergând cu toții la Iuon și spuindu-i că totul e pierdut. Iuon însă, ca om cu inimă mare ce era, de loc nu se turbură, ci-i invită pe toți să nu-și piardă inima pentru Ieremia, ci să plece îndată cu toții asupra turcilor. Iar turcii, văzând turburarea cetelor române, mișcară asupra lor, puind în frunte pre însuși Cernăuțianul cu ai săi, mânându-i dennapoi ca pre niște vite, asupra oștii Domnului lor, bătându-i și ucigându-i. Pre care văzându-i Iuon Vodă, cuprins de mânie, porunci să descarce tunurile într-înșii. Astfel periră trădătorii, și câți n-au pierit de focul lui Ion Vodă, îi ucidea turcii den urmă, de nu putea acum străbate la oastea lui Iuon Vodă, de trupurile lor căzute și de râul de sânge ce curgea dintr-înșii. Într-aceea cazacii, după datina lor, lovind pre turci din coaste, îi turburară foarte; de altă parte, veniră românii, care întrecu pe turci fără asemănare în trup și în inimă, în arme și în vigoare, și făcându-și drum prin turci, îi tăia cu mare putere [...]

Ajungând la turci, vorbi cu Pașii patru ore întregi, când Capigi-basia, simțindu-se ofensat prin oarecare cuvinte ale lui Iuon, și uitându-și de credința dată și întărită prin jurământ militar, luă hangerul și-l tăia în față și în pântece. Vulnerat astfel, îl apucară ianiciarii, și pân a nu-și da încă sufletul, îi tăiară capul, iar trupul îl legară de picioarele a două cămile care, gonite într-o parte și alta, îl rupseră în bucăți. Capul îl înfipseră într-o suliță lungă, trupul sfâșiat și rupt în mici bucăți, oasele le împărția între sine, în sângele lui încă cald își încrunta sabiele și-l da cailor să bea, rugându-se lui Dumnezeu ca să le dea și lor inimă ca a lui Iuon Vodă și asemine măestrie de resbel. Așa finit avu Iuon Vodă, bărbat memorabil, care fu omorât prin perfidia turcilor cu atâta cruzime și fărădelege, lăsând întristarea și părerea de rău în inimile tuturor [...]”

http://www.historia.ro/exclusiv_web/por ... romaneasca

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#32

ionucmora
Full member
Postari: 200

Limba dacilor

Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit celor mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice.
Dacii nu foloseau scrierea, este o altă concluzie la care au ajuns lingviştii consacraţi, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică au stârnit controverse. Studiul originii limbii vorbite în vremea dacilor pe actualul teritoriu al României este o ştiinţă complexă, căreia i-au căutat răspunsul lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif Rusu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Potrivit istoricilor, circa 160 de cuvinte folosite în limba română provin din fondul geto-dacic, deşi urmele certe ale limbii folosite în vremea strămoşilor noştri nu s-au păstrat ori sunt contestate. Oamenii de ştiinţă au identificat aceste cuvinte ca fiind folosite de populaţiile antice băştinaşe de pe actualul teritoriu al României folosind un criteriu eliminatoriu, potrivit lingvistului George Pruteanu.
Astfel cuvintele identificate ca fiind autohtone şi arhaice nu îşi au originea în niciuna din limbile cu care limba română avea legătură: latina, greaca, slava, turca, maghiara. În al doilea rând, ele pot fi regăsite în limba albaneză care ar fi avut origini commune cu cele ale tracilor. George Pruteanu, autor al unui studiu dedicat limbii daco-gete a împărţit cuvintele autohtone, arhaice, în patru categorii: cuvinte considerate autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”, cuvinte autohtone care au un corespondent de origine indo-europeană în albaneză, listate de Ioan Iosif Russu, cuvinte autohtone fără corespondent în albaneză, listate de I.I. Rusu şi cuvinte considerate autohtone de Ariton Vraciu.
Lista cuprinde următorii termeni:
A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă. B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză. C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocîrlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură, D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău. F: fărîmă. G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde, gîdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă. H: hojma. I: iazmă, iele. Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema. J: jilţ. L: leagăn, lepăda, lespede, leşina. M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat. N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian. O: ortoman. P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea. R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, rîmfă, rînză. S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sîmvea, sarbăd, Sarmisegetuza. T: tare, traistă, tulei, Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă. U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare. V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol, Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru zîrnă. Denumirile antice Potrivit istoricilor, o serie de nume de râuri provin din perioada antică, fără a avea neapărat originea în limba dacilor. Printre ele se numără: Alutus, Aloutas – Olt, Amutrion, Amutria – Motru, Argessos, Ordessos – Argeş, Crisus – Criş, Hyerassus, Tiarantos, Gerasus, Seratos – Siret, Istros, Donaris – Dunărea, Maris, Marisos – Mureş, [b]useos – Buzău, Naparis – Ialomiţa, Patissus, Pathissus, Tisia – Tisa, Pyretus, Pyretos, Pyresos, Porata – Prut, Rabon – Jiu, Samus – Someş, Sargetia – Strei, Tyras – Nistru, Tibisis – Timiş. Lor li se adaugă numele de localităţi şi antroponime: Azizis, Acmonia, Acidava, Albac, Altinum, Ampelum, Bersovia (Berzobis), Degis — antroponim, Dicineus — antroponim, Decebalus—antroponim, Dierna, Dinogessia, Ditugentus — antroponim, Durpaneus — antroponim, Drobeta,— „Turnu Severin", Tapae, Tur(i)dava, Scorylo, Siosto, Potaissa, Sacidaba şi multe altele.
De asemenea, conform unor istorici medievali, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea lor s-au păstrat aproape 80 de denumiri dace de plante.
Dacii nu foloseau scrierea Cercetătorul Ariton Vraciu susţinea că dacii nu foloseau scrierea. „Ştim sigur că tracii şi ilirii din perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti (Russu 1967). Semnificativ este în această privinţă pasajul istoricului Aelianus: la vechii traci nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Limba ilirillor o cunoaştem tot indirect, din fragmentele ce au rămas întâmplător în scriere greacă sau latină.
Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar li putut exista, teoretic vorbind, sisteme de scriere — autohtone ori importate —, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria, datînd cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”, concluziona lingvistul, în volumul Limba daco-geţilor. Timişoara: Editura Facla (1980). Istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu susţineau însă că dacii cunoşteau scrisul. Descoperirile arheologice, printre care cea din Sarmizegetusa Regia, a unui vas ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per Scorilo, scrise cu litere latine, i-au adus la această concluzie. „Cu multă dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscripţia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba dacilor, traducând-o prin: Decebal fiul lui Scorilo; într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca, de pildă, în numele Zuper. Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine. În latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965).

Citeste mai mult: adev.ro/nmgyx2

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/ce- ... index.html

Ei spun ca au eliminat cuvintele romanesti gasite la alte popoare cu care am venit in contact pe motivul ca noi le-am preluat de la ei.Aici eu imi pun o intrebare:Oare vecini cu care stramosii nostri au venit in contact nu au preluat nici un cuvint de la noi?Cum se face ca cu toate ca la stramosii nostrii s-au gasit cea mai veche forma de scriere(tablitele de la Tartaria) ei renunta la scris?

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

#33

ionucmora
Full member
Postari: 200

ionucmora a scris:

Limba dacilor

ire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965).

Citeste mai mult: adev.ro/nmgyx2

_______________________________________
Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.”

Topicuri similare

Pagini: 1 2